Noi, umbre trecătoare
Daniel era un băiețel – în primul şi-n primul rând – fericit. Scund față de ceilalți băieți de teapa lui, dar înalt pentru vârsta sa. Cei opt ani își spuneau cuvântul, mai ales când venea vorba de holbat la televizor sau mâncat dulciuri sau stat toată ziua pe-afară. Nu făcea nimic extraordinar sau nemaivăzut, poate doar temele la matematică. Daniel nu prea avea prieteni, sau, nu-i prea plăcea să aibă. Nu că ar fi fost interiorizat în vreun fel sau mai ştiu eu ce. Pur şi simplu, nu se implica niciodată în a-şi face vreun prieten. După ce a mai crescut un pic, şi-a dat seama ce tristă şi bolnavă este lumea. Între timp îşi făcuse, fără să vrea, un prieten. Trecea prin fața bibliotecii când a văzut un băiat de aceiași statură cu el, care se chinuia de zor să-şi pună lanțul căzut la bicicletă. Daniel lăsă cărțile deoparte pe asfalt şi se așeză lângă bicicleta căzută la pământ. Îşi suflecă mânicile cămășii şi mândru că se pricepea să o repare, se apucă de treaba. Făcuse asta din instinct sau