Noi, umbre trecătoare

Daniel era un băiețel – în primul şi-n primul rând – fericit. Scund față de ceilalți băieți de teapa lui, dar înalt pentru vârsta sa. Cei opt ani își spuneau cuvântul, mai ales când venea vorba de holbat la televizor sau mâncat dulciuri sau stat toată ziua pe-afară. Nu făcea nimic extraordinar sau nemaivăzut, poate doar temele la matematică. Daniel nu prea avea prieteni, sau, nu-i prea plăcea să aibă. Nu că ar fi fost interiorizat în vreun fel sau mai ştiu eu ce. Pur şi simplu, nu se implica niciodată în a-şi face vreun prieten. După ce a mai crescut un pic, şi-a dat seama ce tristă şi bolnavă este lumea. Între timp îşi făcuse, fără să vrea, un prieten. Trecea prin fața bibliotecii când a văzut un băiat de aceiași statură cu el, care se chinuia de zor să-şi pună lanțul căzut la bicicletă. Daniel lăsă cărțile deoparte pe asfalt şi se așeză lângă bicicleta căzută la pământ. Îşi suflecă mânicile cămășii şi mândru că se pricepea să o repare, se apucă de treaba. Făcuse asta din instinct sau poate voia doar să se laude cu abilitățile sale, în orice caz, câștigase un prieten.

Au fost nedezlipiți o bună perioadă de timp, până când prietenul lui a plecat. Nu la mare, nu la munte, ci pentru totdeauna. Daniel nu a plâns, ci mai degrabă a fost supărat că nu mai avea cu cine să se joace. Şi-a promis că nu-şi va mai face niciun prieten, niciodată. Credea că această lume nu merită salvată.

Într-o noapte, ceva ciudat se petrecuse în camera unde dormea. Se trezise în toiul nopții – după cum îi era obiceiul – pentru a bea un pahar cu apă, doar că ce văzuse după ce îşi puse capul la loc pe pernă avea să-l schimbe pe veci.

Acum, aş vrea să ies un pic din scena pentru a vi-l aduce pe Daniel chiar în fața voastră. Tot ce am spus până acum mi-a fost povestit de el însuși, dar acum, simt că ar trebui să auziți chiar din gura lui ce are de spus. L-am înregistrat, cu acordul lui şi al mamei sale bineînțeles, ultima dată când am vorbit. Voi porni înregistrarea şi va voi ruga să ascultați.

Înregistrare, 19 octombrie:

- Daniel, poți începe!
- Ce?
- Să-mi povestești.
- A da ... În colțul camerei mele se află un fotoliu. Să nu ți se pară ciudat dacă-ți voi spune că în fiecare seară, prietenul meu vine să stea pe el; privind prin geam spre lună.
- Continuă.
- I-am spus şi mamei, dar ea a zis că e doar în mintea mea. Nu am cum să mă cert cu ea, dacă mă înțelegi?
- Sigur.
- În fiecare noapte prietenul meu iese de sub pat şi se așază pe fotoliu. El este, cum să zic. Nu are „față”, nu are textură, nu are nimic. Ce ştiu sigur e că simte multă durere.
- Durere?
- Da, durere.
- De unde ştii asta? Ți-a spus el?
- Da, mi-a spus. Mi-a spus că ziua stă sub pat încercând să se ascundă, iar noaptea iese încercând să scape.
- Să scape de cine? De cine să se ascundă?
- Nu ştiu. Nu mi-a zis.
- Aha.
- Mi-a mai spus că vede lucruri.
- Lucruri?
- Da, lucruri. Chestii. Imagini. A spus că vede cuțite în carne, sânge pe hârtie. Şi aude. Aude strigăte urmate de țipete şi-apoi de tăcere. Şi simte. Simte multă durere. Mai multă durere decât noi toți la un loc. Mă crezi, nu?
- Da, da, desigur. Continuă.
- L-am întrebat dacă e mai dureroasă decât cea de dinți. A spus că nu. Dar eu nu-l cred.
- Mă gândeam eu.
- Da. Şi apoi, într-o seară, l-am chemat să vină în pat lângă mine. Dar n-a venit. A spus că chiar dacă nu-i place să stea sub pat, nu poate sta pe el.
- Aşa, deci. Mai spune-mi. Spune-mi cum arată.
- Nu ştiu. Nu arată. Asta este amuzant, dar mama mi-a spus cândva că sunt cel mai frumos băiat. Ei bine, eu nu cred asta. Eu cred că prietenul meu e cel mai frumos.
- Serios? Dar ai spus că nu are față.
- Nu, nu are. Dar are ...  „chip”. Am învățat diferența dintre astea două azi, la școală.
- Chip?
- Da, „chip”. Uite! Aseară, în timp ce stătea pe fotoliu, iar eu încercam să adorm, privindu-l. Poate n-ai să mă crezi, dar chiar şi fără față, fără ochi, am văzut lacrimi. Lacrimi ... Nu l-am întrebat de ce plânge pentru că pe moment, nu ştiam dacă acelea chiar erau lacrimi sau altceva.
- Dar cum a început totul?
- Păi, de nicăieri. Nu ştiu. Mi-a spus că a avut de ales între a pleca sau a rămâne. Mi-a spus că mă cunoaște. L-am întrebat cum îl cheamă, dar nu a vrut să-mi răspundă. Mi-a spus că dacă îmi va spune numele lui, va dispărea. Aşa că nu am mai deschis subiectul. Însă am observat ceva ciudat. Că pe mâna dreaptă pare să aibă un fel de ... nu ştiu ... ulei negru sau ceva.
- Nu mai spune!
- În noaptea asta, după ce mama vine să termine povestea, să  închidă lumina şi să-mi spună noapte bună, prietenul meu vine să joace Fazan cu mine.

Înregistrare, 19 octombrie

Şi dacă florile nu s-ar mai ofili,
Şi dacă zorile în noapte n-ar păli,
Şi dacă oare norii ar disparea pe veci.
       Noi, umbre trecătoare; rele, pustii şi reci

Noi, umbre trecătoare; rele, pustii şi reci,
Ne îmbătăm amarul printre pahare seci,
Noi ne purtăm pe noi printre moloz şi fiare.
       Sperând că într-o zi va răsări un soare.