Mărturii din umbră

Mormânt

Sunt eu în cimitir, 

în cimitir numai morminte,

lângă morminte se văd flori,

flori cu petale uscate,

petale uscate de cenușă,

cenușa focului ce-a ars cândva,

dar care s-a stins odată cu tine ...

Mărturii din umbră 

E în sfârșit şi miezul nopții

A sosit plângând cu zeci de stele

Ora când învie morții

Țipând cu ecouri grele.

E stau în pat, nu dorm, şi mă uit în zare,

Sub lumina lunii pline,

La pădurea bătrână care nu mai moare

Ce-ascunde secrete, secrete o mie.

Văd copacii care-şi ascund ochii

Cu crengile zbârcite, legate c-o ață

Nu vor să vadă cum de sânge curg stropii

Care-ncurând, nu vor mai da viață.

Sângele acesta păcătos

Care intră-n ei prin rădăcini,

Le scurtează viața, sânge veninos,

De-acest sânge negru, săracii sunt plini.

A început şi vântul să bată şi ploaia,

Parcă mai puternică ca oricând,

Spală păcatul copacului care voia

Să moară acum, dar să moară visând.

Noi oameni nebuni, creați din noroi

Suntem supuși Vieții ...

Ne certăm cu ei, ne certăm cu noi,

Trăim în păcat, apoi lăsați Morții ...

De ce eu?

Ce se vede-n noapte?

Oare ce-i acolo?

Când lumina lunii bate,

Unde ești Apollo?

Aleg să mă trezesc,

Căci chinul nu mă lasă.

Te rog, vino să-ți plătesc 

Chiria pentru această viață.

Şi lasă-mă să plec,

Aleg să scap de tot, 

De viață vreau să trec,

Căci chinul nu-l suport.

Te rog Apollo, vino!

Căci viață eu n-am vrut

Şi nu ştiu pentru ce,

Dar totuși m-am născut.